Chipul omului

Îmi face deosebită plăcere să îmi liniștesc ochii cu scrieri " nepremiate" care

 ajung sa fie lăsate deoparte din cauza neânțelesului care apare atunci când așteptările nu sunt expuse pe placul cititorilor. Înțelesul lor nu poate fi dobândit până când și cel mai nesemificativ cuvânt pus în frază îți furnică trupul.

E ca și atunci când te pierzi în versurile unei melodii care se potrivesc cu întâmplările din viața ta, e ca și atunci când dreptatea ta e înțeleasă de cel de lângă tine pentru că la un moment dat au existat aceleași trăiri dar în parametrii diferiți, întru-un cuvânt, se acordă atenție și credibilitate faptelor sau lucrurilor care au mai fost simțite de altcineva, doar prin aprobare mai ajungem să credem în noi. De ce ai nevoie de sfatul cuiva când tu deja simți cea ce trebuie să faci? Îți este frică de tine însuți? 

A ajuns rațiunea să conducă senzitivitatea din cauza fricii de sine. 

Se spune că cea mai luciferică eroare din puct de vedere al creației este aceea de a reduce totul la un Spiritualism închis și separat de trup.

Omul se caracterizează în primul rând prin "suflarea divină" de aceea fiecare om are în sine o treaptă de naștere de copii, o treaptă de spiritualizare și o treaptă de veșnicie, care trebuiesc parcurse pentru a putea fi înțelese.

Mi s-a spus așa : "Să gândești ca și un om bătrân cu sufletul unui nou nascut și când totul se năruie, tu să mergi mai departe spre destin..."

Și când simt că picioarele nu  o să mă mai ducă, am să pășesc cu privirea și când ea îmi va fi luată am să învăț să zbor cu sufletul fără frică și dacă până atunci vei rămâne lângă mine iubirea necondiționată va fi atinsă, fără așteptari, întrebari s-au răspunsuri. 

"Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toata fiinţa."

Constantin Brâncuși

În amintirea cuiva

Amintirea se definește prin persistența a ceva din trecut în prezentul  care se poate lega și de viitor. Se spune că atunci când un gând,faptă, ființă sau obiect care nu a mai fost echilibrat și este dat uitării, se creează amintirea, care poate fi interpretată în două modalități: pozitivă sau negativă. Este o acțiune nelimitată care își are  locul în noi până la ultima suflare, ba mai mult decât atât, creează existență trecutului ce a trecut...

Amintirea pozitivă este văzută ca un antidot care îți așează zâmbetul pe față, iar cea negativă, ca un virus care te chinuie,nu îți dă voie să te odihnești rațional sau sufletește.

Uneori nu depășim frica emoțională de a împărtăși amintirea avută, astfel nu reușim să traducem gândurile încrezătoare în fapte și ele vor rămâne  mister... neauzite. Amintirile pot fi vii și moarte, în acelaș timp - ele pot fi văzute și nevăzute; ele variază în funcție de trăirea avută sau mai mult decât atât, intensitatea dedicativă , care își are ultimul cuvânt în tot, este expusă în tot acest proces.

În amintirea cuiva, imprim acest gând care este adus la viață în fiecare zi;

-  dacă tu ai ști că inexistența ta încă mă mai ține trează, ai stopa și acel nimic rămas;

-  dacă tu ai ști că glasul tău îmi trezește interiorul nevăzut și neatins de nimeni, ai înceta să îmi vorbești...

Și totuși ai încercat să mă faci să te șterg din mine prin înlocuirea persoanei iubite, prin existența avută față de altcineva prin amintirile facute în lipsa mea ... prin respingere, nepăsare și orgolii.

Amintirea  îmi dă voie să respir,  să trăiesc , să visez, să te am lângă mine atunci când pleoapele se ating; anii care au trecut prin mine în lipsa ta sunt văzuți ca o dovadă a iubirii necondiționate , se face simțită lipsa ei tot mai mult, pentru unii este prostesc, imatur, pentru mine este o dovadă care prezintă realitatea în splendoarea ei.

Și atunci când va veni momentul de a-ți lăsa acest „testament „ îl voi face ca și până acum, în tăcere, fără voia ta, în prezența mea.

Poate te întrebi dacă există fericire în tot ceea ce am expus eu mai sus, poate te întrebi dacă există viață dupa ce ești amintirea cuiva, pentru mine este o mulțumire sufletească tot ceea ce am descris mai sus, sunt fericită că am fost iubită necondiționat, chiar dacă nu mai e în prezent acea iubire , este o dovadă pentru mine, o dovadă care nu îmi dă voie să obosesc în asteptarea mea,în amintirea cuiva.

"Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire."-Isabel Allende

Tradiția sufletului

În tradiția sufletului absența echilibrului este de neimaginat. Durerea,plăcerea, bunătatea, răutatea și toate trăirile avute de către suflet ne duc la cunoașterea și crearea cuvintelor, care se diminuează sau amplifică pe masura emoției avute, cu cât emoția este mai puternică cu atât cuvântul capătă putere și se face simțit ființei umane, mai mult decât atât îți hrănește sensibilitatea avută pe moment. 

Omul a fost creat pentru a-și câștiga existența, iar atunci când aceasta este descoperită, ea trebuie întreținută de un întreg care nu își are rostul dacă nu se resimte fericirea. Oamenii care nu au ajuns la un nivel de echilibru cu acel întreg vor fi într-o căutare continuă.

Astfel femeia a fost creată pentru bărbat și invers, pentru a forma un întreg care va dă naștere pe măsura esenței obținute altui întreg reinterându-l pe primul, menținând un ciclu în univers.  Exisă diavol care dă naștere ființelor goale, există divinitate care aduce untdelemn sufletului, în tot acest lanț există un echilibru bine stabilit care a fost creat cu un scop și anume de a trăi viața dată! Există stări sufletești care îți furnică trupul atunci când ele sunt auzite și mult mai mult decât atât există lacrimi care eliberează sufletul de durere pentru a reveni la echilibru inițial. 

Acest echilibru spiritual este debusolat de corpul uman care crează cu voia noastră  locul afectelor și al pasiunilor.

Îmi place să nunesc acest proces descris mai sus 'tradiția sufletului' care permite extinderea rădăcinilor în fucție de dorința avută și intensitatea ei.

Este limpede că este nevoie de un îndrumător care să cunoască acest drum  al echilibrului, puțin umblat de mulți dintre noi și la fel de limpede este faptul că acel îndrumător îl găsești în lăuntrul tău, trebuie să ne aceptăm sentimentele fără să le expediem.

Este nevoie de iubire benevolă în intensitate...

Omul trebuie să trăiască pentru a fi fericit.

 Facând o pauză de scurtă durată, pentru a-mi rândui cele spuse și trăite, astăzi, insoțită de razele soarelui care mi-a tăiat brusc starea de somnolență, am găsit starea necesară de a expune o traire, care părea să nu-și mai găsească locul.

 

Nu am fost nevoită pâna nu demult ( aproximativ trei ani, și mai exact de la schimbarea radicală de fus orar) să îmi dau seama că e nevoie de tărie de caracter pentru a putea privi cu sufletul deschis propriile temeri și sentimente și să nu fug de ele.

Ceva din mine îmi spune că a durat mai mult decât trebuia, dar brusc și-a facut apariția, o polemica între una si cealaltă parte din mine, argumentând faptul că trebuie acceptate perioadele de nefericire, pe care mulți le văd ca și o stagnare, doar ca pe niște treceri înspre vremuri mai fericite.

 

În această perioadă pentru mine nu a fost nimic definit, am gasit prea multă confuzie si nesigurantă în tot ceea ce mă definea pe mine ca persoană, căutam  încredere în necunoscut, neștiind că omul nu trebuie să caute nimic, căci căutând el pierde din vedere ceea ce știe deja. 

Faptul că, pe parcursul acestei trăiri  s-au strecurat, poate prea mult, indivizi care prezentau o claritate atât de apretată la suprafața încât te orbea și -ți fractura demersul unei vederi clare asupra dedesupturilor șifonate, care defapt hraneau aceea primă fațadă, iar acest proces a contribuit la neclaritatea avută pâna nu demult.

Fiind speriată si profund rănită de cele petrecute în jurul meu, am oprit acțiunea, care urma să îmi dea răspunsul la întregul dezastru creat de catre frica mea. Și după lungi căutari ( nefolositoare) m-am așezat la o masă care își avea locul într-un local cu specific rustic, care te lasă în voia ta, împreună cu un drag știutor, căruia i-am prezentat starile avute însoțite braț la braț cu semnele de întrebare.

După lungi dialoguri, în acelaș timp multă tăcere din partea mea, am realizat faptul că în om zac doar calități, iar omul, prin gândire și fapte, le transformă în defecte, și pot să spun că nu e ceva firesc sau mai bine spus " de la mama natură" să transformi calitațile în fapte care provoacă necunoașterea de sine. 

Aveam prea multe pretenții de la mine și mă chinuiam să fiu perfectă pentru cei de lângă mine,neștiind că această pretenție este una nejustificată, neștiind că , în fapt, comportamentul este cel care definește omul.

Îți prezint acest proces care este prezent în viața fiecărui om zi de zi , ca și o furtună care adună nori mari și cenușii, care se descarcă atunci când plouă, pentru a se elibera...; o parte din noi alege umbrela, pentru a nu fi udați de ploaie, o parte din noi refuză să pășească în furtuna iar o parte din noi, oamenii,aleg să meargă prin ploaie, știind faptul că  norii par solizi și opaci, dar ei de fapt sunt goi în procent de aproximativ 99,9%. 

Astfel am ajuns să îmi găsesc răspunsul la fiecare lacrimă pierdută, înțelegând ceea ce vrea să îmi spună ea, astfel am ajuns să înțeleg de ce unii oameni dragi sufletului nostru pleacă de lânga noi și nu ne mai dau șansa să îi vedem, și de fapt am ajuns să îmi înțeleg obstacolele emoționale la care noi spunem că nu exista antidot atunci când durerea este provocata. Ori știm prea bine că antidotul il găsim în  noi - în loc să ne lăsăm copleșiți de forța confuziei sau a disperării putem să înțelegem că avem posibilitatea de a alege felul în care suntem afectați de suferință, și faptul că mă dedic asupra prezentului nu îmi dă stare de suferință. 

Nu putem renunța la ceea ce nu înțelegem, trebuie să cunoaștem ceva așa cum este într-adevăr înainte de a renunța la el. 

 

Abia am început să pășesc în ceea ce mă face pe mine să mă definesc, și știu că îmi va fi greu să ies din tiparul monoton avut, dar la fel știu ca ziua de astăzi  nu îmi da voie să mă gândesc la ceea ce a fost ieri pentru că pierd tot ceea ce e mai frumos din azi! 

 

Gânduri din ziua de ieri

Fiind trezită de un gând care zăcea de ieri în mintea mea, nevrând să las pierdută trăirea avută, mi-am zis că îmi fac puțin timp de a împartăși momentul care m-a tras spre el.

M-am decis ieri să fac o plimbare, duceam dorul oamenilor necunoscuți, locurilor neștiute, ninsoarea îmi armoniza privirea i-ar vremea placută îmi înainta pașii. Și încep de a cerceta fiecare om care îmi iese in cale, fiecare dintre ei mi-au prezentat o anume trăire,un om care era așezat pe marginea drumului, care nu părea pierdut deloc, mi-a zâmbit, apoi s-a reîntors la ale lui, un om bine îmbrăcat, arătos care și-a atins servieta de geaca mea, nici macar nu s-a sinchisit să își ridice privirea de la gândurile lui, îmi întorc privirea spre dreapta și în traficul infernal îmi fac și eu locul cu privirea, oamenii modești care conduceau mașini nu de o frumusețe rară îi găseam senini, liniștiți poate cu o multitudine de probleme, dar care nu se lasau conduși de ele, cei care conduceau mașini luxurioase îi găseam cu privirea pierdută fără a observa albastru cerului care defapt nu e o culoare ci o liniște, înfundați în ideea de a face mai mult, de a nu pierde ceea ce a fost facut pana acum ci de a face tot mai mult,un zâmbet îngaduitor care se împrăștie pretutindeni, nu localizat pe buze și un fel de strat de aer blând in jur, o atmosferă cu ceea din unele clipe ale copilăriei mă i-a si imi arată copii care ies de la scoală, o gălăgie placută, am fost printre ei și cu ei pentru o clipă și totuși acest vag, mărunt văz, îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinică siguranță și a-mi transmite convingerea că știu ce trebuie și nu trebuie să fac. Buna purtare și colecționarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem orcând dispune, așadar se cuvine să faci bine cât mai e timp înainte de a ajunge la starea în care cerul nu mai e albastru ci întinecat pe tot restul vieții, că adunând amintiri frumoase, ne construim noi paradisul care nu-i decât o sumă de fapte bune.Dintr-o dată peisajul devine un spectacol, care este spart de către puhoiul de oamnei cu zgomot mare, cuvinte tremuratoare îmi înghesuie mintea  și  mă face sa reînnoiiesc clipă de clipă, mă face să învăț pe cine să îmi țin aproape sufletului, mă invața cum să înlocuiesc bunătatea cu răutatea, mă învată cum să pășesc pe jar atunci cand se găsește cineva sa mă încerce într-un fel sau altul și nu numai atât mă conservă într-un habitat în care atunci când sunt lăsată în el nu există durere.

Fericirea nu a încolțit din avuțiile materiale, ci din ale sufletului, ale celui care știe să simtă, ale celui care nu îi este frică să iubească și să recunoască, ale celui care a învățat că minciuna nu protejează bunătatea lumească.

Asta-i tot ce am îndemană, un sentiment atât de firav care mă învață cum să îl exprim și sa nu îl las din mână. Nimeni nu pleacă sau vine în viață noastră fără motiv, așa cum rana care a fost făcută de cel care a plecat din viața ta, va fi vindecată de cel care te va iubi pentru ceea ce ești.  

Trandafirul din mijlocul grădinii

Odata cu ziua  însorita  îmi așez pătura în mijlocul curții, privirea  îmi este îndreptată spre cer,mă las pierdută in el. Visul își face și el locul pe pătura mea, o femeie suavă, cu mâini delicate, părul nu prea lung dar nici scurt doar potrivit, ușor ondulat atunci când este udat de ploaie, ochii căprui care  te face să te pierzi în adâncul lor au fost  observați de catre grădinarul care îsi privea  grădina cu mare drag.

Femeia își petrecea zi și noapte viața pe un scaun îndreptat spre geam, fara a schița nici  măcar o rază de zâmbet, florarul plin  de viață cu o privire senină își îndreaptă pașii spre ea, ușor îi atinge mâna și o duce în grădina plăcut mirositoare și îi așeaza scaunul în mijlocul ei, fiind încântat de prezența femeii, bărbatul îi prezintă cea mai prețioasă floare pe care el o crește în gradina avută dar ea rămâne neimpresionată,omul nu a renunțat și a continuat să o i-a de mâna săptamâni la rând pentru a readuce zâmbetul pierdut.

Fiind un florar cunoscut, omul primea vizite din orice colț al lumii, îi plăcea să își împartă frumusețea avută, astfel pe drumul de țară se da jos dintr-un autobuz prăfuit și mult prea folosit o fată cu niște ochi mari și buzele arse de soare care purta o pereche de papuci prea folosiți de la atâtea drumuri străbatute, dar nu vedeai oboseala in ochii ei pentru că zâmbetul îți fura orice gând și întrebare.

Nu era prima oara când ea își făcea prezența în grădina omului,cum ajungea acolo absorbea fiecare floare în parte și savura fiecare petec al acelei grădini.  

 Barbatul fiind colindat de multă lume nu i-a simțit prezența și nu numai,el era dedicat sufletește acelei femei suave, dar fără zîmbet.Într-una din zile fata cu buzele arse  de soare ajunge prea repede in grădina florarului, crezând că își va face apariția într-un final, ea începe de a uda grădina, de a privi fiecare floare in parte și ajungând la capătul grădinii a văzut ușa deschisă la casă, usor a intrat, si-a strigat vocea și a auzit un oftat în colțul camerei, era defapt grădinarul așezat în pat, fara nici o putere, vlagă, viață și ea s-a oferit să aibă grijă de flori ,bărbatul uimit și-a ridicat privirea din perna udată prea mult și i-a zis să fie atentă cu trandafirul din mijlocul grădinii.

Totul decurgea normal, soarele deschidea florile iar prezența lunii le închidea  , fata nefiind un bun cunoscător și crescător de flori, dealungul zilelor degetele erau înțepate de catre spinii trandafirului care necesita o atenție specială dar  văzând cum floarea își exterioriza frumusețea,ea nu mai ținea cont de câte înțepaturi colecta.

A venit și ziua când grădinarul si-a făcut din nou apariția în liniștea creată de el dar nu mai avea aceeași privire senină,cu mâinile la spate, pașii negrabiți, omul mângaie fiecare floare în parte și atunci când ajunge în mijlocul grădinii vede urmele scaunului, apoi tresare din linistea lui pentru că fata cu ochii mari îl i-a de mâna să mai facă un pas înainte pentru a vedea cum a înmugurit trandafirul. Ea își ridică zâmbetul spre el, un moment de tacere s-a creeat, unde el îi i-a mâna și vede cicatricile, ea nu il lăsa să spună nimic pentru că deja știa ce urmează și l-a alinat zicându-i că a învățat cum să pună mâna pe o floare cu spini și de acum încolo nu o sa mai colecționeze cicatrici.

Seara închide florile din nou,fata își ia rămas bun de la grădinar printr-un zambet, el printr-o îmbrățișare și înainte de a urca în autobuz grădinarul îi dă fetei o parte din trandafirul înmugurit, astfel intre ei a rămas o comunicare,neștiută dar dorită, neascunsă dar ireală.

Fiind trezită de arsura soarelui, zapacită de cap,îmi i-au pătura,mă îndrept spre casă și îmi fac timp să mă gândesc la visul avut.  

Nu trebuie sa fiu un elev sârguincios ca să știu bine lecția, odată ce a fost rostit adevărul, trebuie să merg mai departe și să recunosc totul fiindcă nu mai există colț unde să mă pot piti, calea-i barată definitiv.

Nu îmi găsesc rostul și folosul lângă oamenii care înca mai caută fericirea dar defapt ei o au și nu îmi pot da zâmbetul omului șters la fața, într-un final ce nu e de putință la oameni e cu putință la Dumnezeu!

Fii ceea ce te definește pe tine!

În chip surprinzător, cu o gîndire prea lucidă, apari din nou lângă mine,la miile de chemări făcute,cu mii de promisiuni încălcate încă mai există loc de bine și pentru un om întunecat ca mine.

Se spune că atunci când capeți un răspuns te luminezi  indiferent de ce natura e el, i-ar atunci când adresezi o întrebare ai răspuns la ceea ce pe tine te  interesează doar cum frica umană este dezvoltară  prea mult sau mai bine zis neîncredere in sine, lansăm întrebările fără control si ajung tot la noi, uneori pauza de a găsi răspunsul  poate atinge întregul neant care are o putere de a dezvolta si amplifica  părțile negative dintr-o personalitate. 

Fiind un om prea transparent dar cu vointă ți-am adresat cuvinte însoțite de o realitate  cruntă si uitandu-mă in oglinda plină de praf care își are locul in mine de la prima suflare, mi-ai spus asa: " Ce fel de fiintă este aceea în care nu e loc de nici o vibrație și nici o devenire?" Nu m-ai am nevoie de răspuns si de intrebări,atunci cand explorezi fară mănusi realul,probabilități noi sunt și vor curge dealungul vieții, esenta nu o găsesti in ele ci in tine.

Nu caută fericirea in alții, descoper-o pe a ta întâi, nu  caută dragoste pâna n-ai tu deajuns pentru tine și nu  îți schimba felul tau de a fi doar pentru că o mâna de necunoscuți au reușit pentru o clipă să schimbe cursul inimii tale. 

Spiritualitatea din tine nu se hraneste cu acei oameni,fiindcă suntem orbi de fel, ne este dat sa vedem atât de radical tot ce se intampla in noi prin oameni ca ei, asa sa ajuns sa fie purificat binele de rau, așadar și un om uscat sufleteste iși are rostul in viata ta, cu ajutorul  lui  îți  creezi  granița sufletului. 

Meditația își are și ea rostul la fiecare cuvant construit de persoana ta la fel cum un om poate să intre in totalitate in  ceea ce e mai bun din tine intr-o clipită, de ce  întrebi un om cum poate să se atașeze atât de repede de un alt suflet?

De ce nu se înțelege ca unii oameni creeaza iubire prin bunătate si ea este confundată cu naivitate?  

Astăzi am mai pășit  o treaptă în întrebările de mai sus care m-au ținut intr-o intensa nehotarâre pentru  că te-am lăsat sa influentezi latura cea mai sensibila pe care un om poate să o aibă, prin nesiguranța ta, nu-ui așa ca e ciudat? 

Sensibilitatea te ajută intr-un final să scapi  de frica creeată de cei din jurul tău, și atunci când simți că mai ai un drum lung de bătut ,el este defapt aproape de final doar ca te așteaptă să crezi și tu cât de mult poți să duci, adică valorezi mult mai mult decât tu crezi!