Ce sa vezi primele zile de acomodare au fost jalnice,nu mi-au placut deloc,si ce m-au tinut in loc au fost urmatoarele vorbe: "Doamne da-mi seninatatea sa schimb ceea ce pot schimba,curajul sa acept lucrurile pe care nu le pot schimba si intelepciunea de a le deosebi." Aceste vorbe nu am sa le pot uita niciodata,de fiecare data cand ma aflu intr-un necaz sau am o dezamagire,imi inchid ochii, imi gasesc acele cuvinte in mine si pasesc mai departe si de ce sa nu zic ca,da simt si eu frica,simt ca uneori ma clatin,dintr-o parte in alta,nu imi gasesc locul,nu mai sunt persoanele care ma ridicau langa mine,si asta ma sperie si mai tare,nu mai pot sa alerg la ele sa le spun ce si cum,nu mai am cum sa simt atingerea lor atunci cand am nevoie de o alinare,intr-un cuvant nu mai am nimic din ceea ce ma tinea pe mine in picioare si acum trebuie sa invat singura sa fac tot ce faceam impreuna cu acele persoane....(da asta gaseam eu in primele mele zile...in care nu ati mai fost voi langa mine)
Nu stiu cum, dar m-am ridicat de pe podeaua rece,si un zgomot m-a chemat spre usa...cineva era in fata usii,eram curioasa sa vad ce se petrece dincolo de usa,si mi-am facut curaj si am deschis usa,m-au intampinat o groaza de persoane care mi-au colorat viata pentru un moment,dar foarte scurt a fost acel moment,se pierdeau pe drum acele persoane,ori ca ele vroiau,ori ca vroiam eu,(sti..uneori e mai bine sa cunosti o persoana, dar atat cat trebuie pentru ca daca ajungi sa cunosti si ce este dincolo de perdea s-ar putea sa nu mai fie ceea ce iti doresti tu)si dupa cum am zis,am trecut prin clipe neplacute,in care primeam sfaturi de genu: hai ca poti,toate trec,o sa fie bine...etc,mda, asta zic si eu cam zilnic, le auzi astea din partea tuturor,si putine persoane se ofera sa se implice impreuna cu mine si sa rezolvam impreuna acel ceva,si am gasit si raspunsul la "de ce putine persoane sunt langa tine la greu"...pentru ca e foarte usor sa lasi responsabilitatea deoparte si sa te faci ca nu exista:D
Am ajuns sa traiesc si zile,sau pot sa zic saptamani in care chiar nu ma recunosteam,nu eram eu,si poate te intrebi de ce...pai uite de ce am avut anumite "satisfactii" pe moment,si am cazut in ele,m-am lasat dusa de vorbe,de oameni,de tot felul de chestii ciudate care la acel moment erau foarte atractive pentru mine,(sti cum e senzatia? e asa cand crezi in ceva ce nici nu exista..si nici nu va exista dar tu mergi spre acel ceva...)si noroc cu persoana de langa mine...care nu am mentionat-o de la inceput,care m-a tras de maneca si mi-a aratat lumina si mi-a zis in felul urmator: "Andrada,fii tu,pentru ca esti bine asa cum esti,si urmeaza-ti drumul pentru ca e bine ceea ce faci." Deci din multimea aceea de persoane care ma asteptau la usa doar una s-a oferit sa ma ridice si sa imi ofere ajutor,si sa mearga cu mine pana la capat,si zambind mi-a acordat sprijin,afectiune,incredere,si doar cu ajutorul acelei persoane am ajuns sa fiu "eu" din nou!
E greu sa incepi totul de la 0,stiu,e greu sa nu ai nimic,stiu,dar daca ai un pic de vointa,credinta si incredere in tine,ajungi sa cunosti parti din tine,de care nici nu banuiai!
Cheia spre acel drum este sa fii TU,sa nu iti fie frica de ceea ce esti,sa nu iti fie frica de ce gandesti,si sa spui ce gandesti,suntem oameni nu suntem perfecti este adevarat,dar avem capacitatea de a distinge binele de rau,si noi alegem partea in care sa traim!
PS: IMI LIPSITI FOARTE MULT SA STITI,IMI ESTE DOR DE VOI SI VA MULTUMESC CA FACETI PARTE DIN VIATA MEA!!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu