Trandafirul din mijlocul grădinii

Odata cu ziua  însorita  îmi așez pătura în mijlocul curții, privirea  îmi este îndreptată spre cer,mă las pierdută in el. Visul își face și el locul pe pătura mea, o femeie suavă, cu mâini delicate, părul nu prea lung dar nici scurt doar potrivit, ușor ondulat atunci când este udat de ploaie, ochii căprui care  te face să te pierzi în adâncul lor au fost  observați de catre grădinarul care îsi privea  grădina cu mare drag.

Femeia își petrecea zi și noapte viața pe un scaun îndreptat spre geam, fara a schița nici  măcar o rază de zâmbet, florarul plin  de viață cu o privire senină își îndreaptă pașii spre ea, ușor îi atinge mâna și o duce în grădina plăcut mirositoare și îi așeaza scaunul în mijlocul ei, fiind încântat de prezența femeii, bărbatul îi prezintă cea mai prețioasă floare pe care el o crește în gradina avută dar ea rămâne neimpresionată,omul nu a renunțat și a continuat să o i-a de mâna săptamâni la rând pentru a readuce zâmbetul pierdut.

Fiind un florar cunoscut, omul primea vizite din orice colț al lumii, îi plăcea să își împartă frumusețea avută, astfel pe drumul de țară se da jos dintr-un autobuz prăfuit și mult prea folosit o fată cu niște ochi mari și buzele arse de soare care purta o pereche de papuci prea folosiți de la atâtea drumuri străbatute, dar nu vedeai oboseala in ochii ei pentru că zâmbetul îți fura orice gând și întrebare.

Nu era prima oara când ea își făcea prezența în grădina omului,cum ajungea acolo absorbea fiecare floare în parte și savura fiecare petec al acelei grădini.  

 Barbatul fiind colindat de multă lume nu i-a simțit prezența și nu numai,el era dedicat sufletește acelei femei suave, dar fără zîmbet.Într-una din zile fata cu buzele arse  de soare ajunge prea repede in grădina florarului, crezând că își va face apariția într-un final, ea începe de a uda grădina, de a privi fiecare floare in parte și ajungând la capătul grădinii a văzut ușa deschisă la casă, usor a intrat, si-a strigat vocea și a auzit un oftat în colțul camerei, era defapt grădinarul așezat în pat, fara nici o putere, vlagă, viață și ea s-a oferit să aibă grijă de flori ,bărbatul uimit și-a ridicat privirea din perna udată prea mult și i-a zis să fie atentă cu trandafirul din mijlocul grădinii.

Totul decurgea normal, soarele deschidea florile iar prezența lunii le închidea  , fata nefiind un bun cunoscător și crescător de flori, dealungul zilelor degetele erau înțepate de catre spinii trandafirului care necesita o atenție specială dar  văzând cum floarea își exterioriza frumusețea,ea nu mai ținea cont de câte înțepaturi colecta.

A venit și ziua când grădinarul si-a făcut din nou apariția în liniștea creată de el dar nu mai avea aceeași privire senină,cu mâinile la spate, pașii negrabiți, omul mângaie fiecare floare în parte și atunci când ajunge în mijlocul grădinii vede urmele scaunului, apoi tresare din linistea lui pentru că fata cu ochii mari îl i-a de mâna să mai facă un pas înainte pentru a vedea cum a înmugurit trandafirul. Ea își ridică zâmbetul spre el, un moment de tacere s-a creeat, unde el îi i-a mâna și vede cicatricile, ea nu il lăsa să spună nimic pentru că deja știa ce urmează și l-a alinat zicându-i că a învățat cum să pună mâna pe o floare cu spini și de acum încolo nu o sa mai colecționeze cicatrici.

Seara închide florile din nou,fata își ia rămas bun de la grădinar printr-un zambet, el printr-o îmbrățișare și înainte de a urca în autobuz grădinarul îi dă fetei o parte din trandafirul înmugurit, astfel intre ei a rămas o comunicare,neștiută dar dorită, neascunsă dar ireală.

Fiind trezită de arsura soarelui, zapacită de cap,îmi i-au pătura,mă îndrept spre casă și îmi fac timp să mă gândesc la visul avut.  

Nu trebuie sa fiu un elev sârguincios ca să știu bine lecția, odată ce a fost rostit adevărul, trebuie să merg mai departe și să recunosc totul fiindcă nu mai există colț unde să mă pot piti, calea-i barată definitiv.

Nu îmi găsesc rostul și folosul lângă oamenii care înca mai caută fericirea dar defapt ei o au și nu îmi pot da zâmbetul omului șters la fața, într-un final ce nu e de putință la oameni e cu putință la Dumnezeu!